O dimineață banală...

Profesorul Popescu se duse la baie pentru toaleta de dimineață: spalat fața și dinții, bărbierit „doi milimetri sub piele”, etc. etc. Într-un cuvânt, se pregăti de o nouă zi de muncă.
Apoi se îndreptă șovăitor spre bucătărie (nu-și revenise complet deși se spune că apa rece alungă somnul, ca-n poezioara aia de la grădiniță...) și porni televizorul cu LED-uri și diagonală uriașă pentru a se pune la curent cu ultimile noutăți din țară și din lume... Automatul de cafea își începuse deja treaba, programat fiind de micul procesor ascuns prin măruntaiele sale. Cafeaua începu să curgă fierbinte în ceașcă (el râse încetișor când își aminti câtă bătaie de cap îi dăduse în școală pacostea aia de element predicativ suplimentar), ceașcă ce se umplu exact cu cantitatea de cafea dorită, grație aceleiași minuni tehnice.

Domnul Popescu își luă cafeaua și se așeză confortabil la masa de mahon asortată perfect cu o canapea din piele de Cordoba și niște scaune de epocă. Televizorul continuă să-și depene poveștile, dar profesorul luă tableta sa de ultimă generație și citi presa online. De fapt citi câteva articole de pe la niște Universități străine, la newsletter-ul cărora era abonat contra a câteva zeci de euro pe lună...Își termină cafeaua, puse ceașca și scrumiera (golită în prealabil la coșul de gunoi ecologic) în mașina de spălat vase și porni spre o altă cameră să se îmbrace. Își alese un costum Armani negru la care adăugă o cămașă de mătase și o cravată din același material. Satisfăcut de rezultat, după ce mai aruncă o privire fugară în oglinda de Murano de pe hol, o porni spre garaj. 

„ Trebuie să repar telecomanda de la ușa de garaj, că m-am săturat să o deschid cu mâna”, își propuse în timp ce pornea motorul mașinii sale albe (Alb Arctic, cum menționa certificatul de înmatriculare). „Știu italienii ăștia să-și vândă produsul” se gândi domnul Popescu cu ochii pe căluțul cabrat desenat pe volan. „Dar e bună, bre!” zâmbi în sinea lui. Ieși din curte, poarta se închise singură în urma lui și o luă pe autostrada recent construită spre școala care-i era ca o a doua casă. Se uită la Rolexul de la mână și constată supărat că era puțin cam târziu, și colac peste pupăză trebuia să stea și la barieră... „Bine că vine trenul repede, nu stau mult...” dar brusc își dădu seama că era oprit chiar pe calea ferată, trenul se apropia, se auzea sunetul sirenelor trenului care îl avertizau să se ferească, dar mașina refuza să pornească. Era lac de sudoare. „Ăsta e sfârșitul”, se gându cuprins de teroare și ... se trezi. Deșteptătorul obosise de atâta sunat și părea că este și el lac de sudoare...

Profesorul Popescu se duse la baie pentru toaleta de dimineață. spalat fața și dinții, bărbierit „doi milimetri sub piele”, etc. etc. Apoi se îndreptă șovăitor spre bucătărie (nu-și revenise complet deși se spune că apa rece alungă somnul, ca-n poezioara aia de la grădiniță...)și porni vechiul său televizor, luat după Revoluție de la Ana Electronic, puse ibricul pe aragaz gândindu-se „Și tot n-am plătit lumina luna asta. Oare când or veni cu factura?” apoi se pregăti de o nouă zi de lucru...
Exagerări, desigur...