23 aug. 2012

Gâlceava cetățeanului cu statul (degeaba)

Din motive obiective, a trebuit să dovedesc unei instituții a statului nostru multi-lateral dezvoltat că nu am cazier judiciar, adică sunt un cetățean model care respectă legile, iubește câinii vagabonzi și nu-și bate soția. (A doua nu e adevărată, în treacăt fie spus.) Buuun.
Și la orice act pe care trebuie să-l primești/ceri, tre' să duci în loc alte 10-15. Primul pas logic în demersul meu a fost să văd ce anume trebuie să duci la ei ca să-ți dea „ceferticatul” de bun cetățean. Și cum Poliția e cam departe de mine pe căldura asta, zic io așa în barbă - „Ia, mă, ăștia nu au informațiile pe net, că acu' toată lumea e cu netu', cu onlineu', cu d-astea”. Și mă așez frumușel la „culcalator” și începe fratili vostru să dea în clapacioace până găsește ce- i trebuie. Adică - pentru cine vrea să știe: una bucată timbru fiscal de 2 lei (nu, nu, e chiar valoarea înscrisă pe el, nu e la 'șto), cerere tipizată (se ia de la cel mai apropiat xerox), copie xerox B.I./C.I. și original, chitanța cu taxa de cazier eliberată de Trezorerie. Eee, și aici începe șmenozeala.
Ca orice om normal, raționez eu așa aseară, înainte de a trece în lumea viselor: „Mă, ăștia sigur au program de dimineață, mă duc mâine pe la 10, plătesc taxa, iau și timbru de la poștă, restu' le am, iau cazieru' repede” că dacă ești născut în același județ ți-l dă pe loc. Zis și făcut.
Azi dimineață, am plecat pe la 9 și ceva la Trezorerie (m-am trezit de dimineață, dar până am sorbit cafeaua, am mai răspuns pe la câte un mail, am hrănit fiica din dotare, etc. a trecut timpul). Mă înființez la ghișeul respectiv plin de elan.
- Bună ziua, îi zic unei tanti trecută bine de prima tinerețe, cu o moacă de ziceai că s-a spălat în zeamă de lămâie. Vreau și eu să plătesc o taxă de cazier. 
- Nu se poate, veniți în timpul programului, mi-o întoarce scurt tanti, sorbind dintr-un degetar ce-i servea de ceașcă de cafea.
Mă uit la programul de lucru afișat, începea la 8.30. Mă uit la ceasul de la mână din dotarea proprie, arăta 9.45. Mă mai uit odată, lung, la ceas, poate am eu orbul găinilor și mă gândesc simultan dacă nu l-oi fi dat din greșeală pe ora NEw Yorkului, sau, mai rău, a Los Angelesului. Dar, nu, la ambele. E realmente zece fără ceva. 
- Doamnă, dar programul e de la opt jumate și e aproape zece. Nu încasați decât între anumite ore, sau cum? (aici începe să-mi crească tensiunea, nu mult, cât să mă înroșesc puțin în obraji - soția zice că-mi stă bine, poate de aia mă mai sâcâie câteodată...).
- V-am sspus să așteptați programul, replică la fel de rigidă tanti, învârtind ceșcuța aia așa cum fac tantili care vor să-și ghicească în cafea.
Acum începe inima să bată mai tare, nervii se întind în soare, arcuri se întind în vânt...pardon, asta e de la altceva. Pe scurt, mă apucă toate alea. În gând zic: „Sigur nu vezi în zațul ăla ce-o să urlu eu la tine imediat dacă mă mai disperi...”. Dar reușesc să mă redresez suficient încât să-i spun:
- Și cât să mai stau, până-mi crește barba?
- Da' ce atâta grabă, e doar o taxă de 10 lei?
- Doamnă, încerc eu s-o dau pe eufemisme, nu contează cât e suma, e vorba că dacă e program, program să fie, nu începe la 8 jumate și vă apucați la 1 de treabă...eu mai...
- Hai, dați încoa', că văd că nu o scot la capăt.
Îi dau banii, iau chitanța, fug la mașină să nu se termine, Doamne-ferește, programu' la Poliție. Pe drum mă mai înjur amical cu taximetriștii (e un fel de obicei de-al meu...), în parcare la instituția mai sus menționată completez și cererea, verific din nou să am toate actele și mă înființez la intrare:
- Bună ziua. Pentru cazier...
- Da, da, zice dom' polițist de la ușă. Aveți tot ce trebuie?
- Da, poftim.
Le ia și se uită luung la ele preț de vreo 10-15 secunde, fix cât să mă străbată un gând „Dacă zici că nu-i bun ceva sau mai știu eu ce, să vezi ce mă iau în gură cu organu'!!!”. Dar scap ieftin:
- Da, bun, mergeți la camera 9, etajul 1 pe dreapta. Succes!(WTF?? De ce?)
Urc la etaj, dau actele, iau amărâtul ăla de cazier în 5 minute (v-am spus că nu am nimic în el, nu?, de aia a durat așa puțin:D) și plec pe jos spre casă. Mă opresc la vreo sută de metri pe Esplanadă să fumez o țigară, moment în care îmi aduc aminte că, totuși, eu am plecat cu mașina de acasă. Normal, mă întorc după ea și plec fluierând acasă, după ce mai trag o înjurătură la adresa lu' tanti de la Trezorerie, așa să mă răcoresc până pornește aeru' condiționat de la Golanu' meu.
P.S. Bine că nu m-am lăsat ieri de fumat, cum aveam de gând :D

22 aug. 2012

Să nu ziceți că nu frecventez...

...oameni inteligenți. Iată un „extras” din lista mea de Messenger:


 




 


Puteți și mări imaginea, dacă nu înțelegeți. Din motive evidente, nu am dat numele celor două persoane. Cine se simte vizat, n-are decât să-și schimbe statusul sau sa mă șteargă din listă.


 


P.S. Pentru cei cu inaptitudini la limbi  străine, iată și traducerea:


YM contact 1 (traducere din klingoniană în română) - Mă duc să mă înec în Siret că e foarte cald.


YM contact 2 (traducere din franceză aproximativă în română) - Dragostea este ca o țigară, arde ca un chibrit, înțeapă ochii, te face să plângi și dispare ca un fum. (Și traducerea mea este aproximativă, n-am avut răbdare să redau întocmai sensul poetic al statusului). 

19 aug. 2012

Cum o să-mi petrec sfârșitul lumii...

Că sigur vine. Mi-a spus mie un vecin azi dimineață când veneam din oraș, liniștit că au trecut căldurile, că treburile s-au aranjat cât de cât, că acasă mă aștepta zgâtia mea de fetiță să-i duc „dodo” (ciocolată, în argoul ei de la un an și ceva). Deodată universul meu stabil și calm a fost brusc bulversat de vecinul de la patru, cu sfârșitul lumii al alui cu tot.

- Neața, vecine, ai auzit că vine sfârșitul lumii?
Eu mă uit în spate, să nu dea cumva peste mine, dar nimic. Apoi mă revolt în sens anti ciobănaș mioritic („of, Doamne, iarăși încep ăștia!!!”), dar de zis îi zic suav:
- Da' de unde știi mata?
- Păi am văzut la televizor (normal, că doar n-a ghicit el în brânza de vaci pe care o căra în sacoșă), cică o ghicitoare, prevestitoare de aia a zis că pe 12.12.2012 vine negreșit sfârșitul lumii!
Tonul ultimativ nu lăsa loc de interpretări, la fel și mimica omului. Credea cu fiecare fibră a sa, ce să mai! Și cum nu-mi stă în caracter să spulber speranțele și certitudinile oamenilor, decid să-l iau pe ocolite:
- Da' ce, bre, ăia de-au descifrat (cică) scrierile mayașe n-au spus că vine prin primăvară? Și n-a venit...
- Ăia erau niște găinari, asta e pe bune.
(Așa deci, șampolionii ăia erau niște terchea-berchea care se distrau dezlegând rebus pe chetroaiele mayașilor, pe când ghicitoare asta e doctor în cosmologie, cosmogonie și sfârșitorologie, nu?) Și cu voce tare:
- Dacă vine totuși, ar fi bine să mă pregătesc...
- Da, da, sigur vine.
- ...că dățile trecute când a fost m-a prins nepregătit - ba eram la muncă, ba prin parc sau oraș, și aflam seara că a fost sfârșitul lumii. Nu se cade să fiu așa neglijent, sfârșitul lumii e un eveniment aproape unic (a mai fost de vreo cinci ori de când mă știu, dar, na...). Mă duc repede să dau cu aspiratoru', nevastă-mea șterge prafu', poate face și-un pandișpan, țuică de prună am de la bunicu', gata, am rezolvat. 
- Mă, nu te râde de cele sfinte! mă apostrofează grav nenea. 
- Hopa, zic, cele sfinte?? Păi nu era vorba de așa ceva, ai zis de o ghicitoare...
- Da, dar sfârșitul lumii cine-l dă, nu Dumnezeu?
- A, quod erat demonstrandum.
- Așa că ai grijă, nu huli, că te bate Dumnezeu! mă avertizează omu' meu.
- Bine, o să am grijă, da' stai matale liniștit că nu vine niciun sfârșit acu'. Și chiar dacă vine, nu o să afli de la televizor decât când va fi prea târziu.
- Vai de capu' tău, nu ești serios deloc, să vezi când o veni, o să fie cataclism, catastrofă, (mai lipseau ploile de pucioasă din Biblie), ce faci atunci?
- Atunci, nimic. Dar acum știu ce vreau. Opriți, vă ror, planeta, vreau să cobor, că de-alde ăștia aduc sfârșitul lumii, Dumnezeu are alte treburi.
P.S: - Dialogul de mai sus e unul imaginar, personajele și subiectul sunt însă reale. Iar în loc de vecinul meu ar putea fi încă vreo câteva sute de persoane. Întotdeauna mi-am dorit să-i spun cuiva tot ce am scris mai sus, dar după ce anunță cataclismul, toți dispare repede din peisaj și n-am cu cine vorbi.
P.S.2. - Cine crede în sfârșitul lumii prevestit în cafea, bobi de grâu/orz/secară, scoici, și alte instrumente precise de determinat viitorul, este rugat insistent să nu mai citească pe aici și să se ducă de urgență la control.
P.S.3. - Sfârșitul lumii va veni, poate, mâine, dar nu are rost să stăm cu mâinile pe piept în așteptarea lui.
P.S.4. - Scoateți ZeroTV și altele asemenea din grila de programe. Lăsați Disney Channel și Cartoon Network, acolo sigur e imaginație (bolnavă).

18 aug. 2012

Acolo unde Făgărașii își dau mâna cu Bucegii...

Adică pe culoarul Rucăr-Bran, o vale largă ce-i desparte pe cei doi uriași. Și cine a ajuns până la Castelul Bran și nu a luat-o la vale spre Câmpulung-Muscel sau Curtea de Argeș a pierdut ocazia să vadă cum stau cei doi uriași față în față, sfidând vremea și sfidându-se reciproc.


Ajunge doar să treci de Râșnovul cu aer săsesc și cu cetatea lui semeață urcată pe deal și să te îndrepți ușor, în ritm de șarpe, pe serpentine, spre Bran-ul cu urme de Dracula, apoi mai departe spre Câmpulung-ul ce-a uitat de ARO și s-a orientat spre altele...Dar trebuie musai să zobăvești puțin pe drum, pe la Moeciu, Fundata sau Dragoslavele, să te așezi la margine de drum și să asculți. Dacă ai noroc, poate vei auzi Bucegii povestind istoria cutezătorului Vlaicu ce și-a găsit sfârșitul la poalele lui. Sau poate se vor auzi semeții Făgărași gemând încă sub povara jugului de beton de la Vidraru, cu cicatricea Transfăgărășanului brăzdându-le pieptul. 

Oprește-te o clipă, călătorule, privește-i cu respect pe acești falnici străjeri de la porțile Transilvaniei și pleacă-ți capul cu respect. Apoi mergi mai departe în liniște, nu-i tulbura! 






Se adună norii pe Bucegi...


Bucegii sub furtună...



Norii 0 - Bucegi -1


Făgărașii cei plini de soare...


Transfăgărășanul e dincolo de noi...


Se-adună nori și pe Făgăraș


Lacul Oașa

În drum spre Obârșia Lotrului, pe Transalpina, o să dai peste lacul Oașa, un lac artificial pitit în spatele barajului cu același nume de pe râul Sebeș, undeva la granița dintre județele Alba și Sibiu. Dacă vreți mai multe informații, Google este mereu gata să vă ajute.
Este un lac minunat, egalat, (sau, poate, depășit) doar de lacul Fântânele din munții Gilăului, județul Cluj. Este una dintre multele zone pitorești oferite de Drumul Regelui - Transalpina.




































Transalpina

Așa cum am promis, revin cu pozele de pe Transalpina. Cu o precizare: Am făcut acest drum de la nord la sud, adică de la Sebeș la Novaci, cu un popas de o noapte la Obârșia Lotrului
(unde poți îngheța lejer noaptea dacă stai la cort și nu ești pregătit pentru temperaturi aproape de 5 grade C seara în august- din fericire există cabane/pensiuni cu prețuri OK pentru toate buzunarele). Pozele sunt în ordinea în care le-am făcut (click pe ele pentru a le mări).


P.S. Dacă nu sunteți destul de bazați pe voi și pe mașină, nu urcați! Și dacă vreți totuși să urcați, începeți dimineața, cât mai devreme. Dar nu prea devreme, să aibă timp norii să plece de pe vârful muntelui, că altfel nu o să vedeți drumul, la propriu. Și e destul de dificil de urcat chiar și pe vreme bună. Dar merită efortul chiar și pentru a fi cu capul în nori la propriu pentru câteva minute!



P.S.2: Cele mai bune și actualizate informații despre Transalpina găsiți pe http://www.transalpina.biz/.













































































14 aug. 2012

Cum am ajuns cu capul în nori...

UPDATE: Am pus pozele, dar cum m-am gândit că am multe de povestit despre ce-i de văzut pe la noi, am creat o categorie separată.
Azi, pe la zece, zece și ceva, am ajuns cu capul în nori. La propriu. De fapt cred că pe alocuri am și trecut de nori. Și nu am băut vreo poțiune magică precum Alice, nu m-am transformat subit în Păsărilă-Lăți-Lungilă sau cum îl chema pe ăla din basme care fura păsări de pe lună. Nimic din toate acestea. Pur și simplu am urcat pe Transalpina. Nu știți ce-i aia Transalpina? Atunci aruncați-vă un ochi aici, citiți apoi luați-l înapoi.


Drumul e super OK. Azi noapte am dormit la Obârșia Lotrului iar dimineață pe la 7 am luat-o cătinel la deal în sus. Și când spun „în sus” mă refer la cel mai strict sens al expresiei. De multe ori am avut impresia că se termină drumul și am ajuns în cer. Serpentine în draci, abrupte și destul de înguste, parapeții de pe margine lipsesc pe alocuri ca să poți vedea ditamai râpa în toată splendoarea ei, dar un asfalt super bun și un peisaj de basm. O să pun și puținele poze pe care vântul nebun și frigul semi-polar m-au lăsat să le fac, dar asta când ajung acasă la netul cel iute (că ăla mobil nu permite asemenea performanțe în zona asta - Curtea de Argeș).


Și o concluzie personală de șofer care de opt ani și mai bine străbate drumurile patriei: dacă ai „făcut” Transalpina, drumul prin Cheile Bicazului o să ți se pară o plimbare pe malul mării, iar Transfăgărășanul un fel de cărare  de munte puțin mai întortocheată.

8 aug. 2012

Chestii cu care rezonez...

Și nu vorbesc despre rezonanța ca fenomen fizic, ci psihic. În fine, să n-o lungesc mult. Am pus mai jos niște chestii, un fel de bancuri, citate, aforisme, etc. hazlii, dar care cred eu că descriu ironic/cinic o stare de fapt:

* Ce ți-e și cu viața asta!! Am copilărit în căruță și îmbătrânesc pe internet.

*Când va fi totul bine în România?
Atunci când un polițist poliglot va ajuta un țigan ostenit de muncă să se urce într-un tren cu suspensie magnetică plin de bugetari bogați și antreprenori cinstiți care merg la un proces intentat unor politicieni corupți.

*Averea bătrâneții: Argint în păr, aur în dinți, pietre la rinichi, zahăr în sânge, plumb în picioare, fier în articulații și .... o sursă inepuizabilă de gaze naturale!

*Anul 2050. Ora de română. - Și, copii, amintiți-vă legea de bază a punctuației: după un smile virgula nu se pune!


*Dacă râzi de greșelile pe care le faci s-ar putea să îți lungești viața. Dacă râzi de greșelile altuia s-ar putea să ți-o scurtezi....


*Iubește-mă sau urăște-mă. Ambele sunt în favoarea mea... Dacă mă iubești voi fi mereu în inima ta. Dacă mă urăști voi fi mereu în mintea ta!


*Și ultima, sfaturi pentru viitorii părinți:
Pregătirile pentru a deveni părinți:

1. Somnul. Pentru a avea o idee despre cum vă veți petrece serile, între orele 17-22 parcurgeți în lung și-n lat sufrageria purtând în brațe un sac umed care cântărește între 4 și 6 kg. La ora 10 seara lăsați sacul, puneți ceasul să sune la miezul nopții și culcați-vă. La miezul nopții, treziți-vă si parcurgeți din nou sufrageria purtând sacul timp de o oră. Puneți ceasul să sune la 3 dimineața. Imposibil să mai adormiți, evident, așa că treziți-vă la ora 2 și beți ceva. Culcați-vă pe la 2 și un sfert. Când sună ceasul, trezirea! Cântați cântecele de leagăn până la ora 4. Puneți ceasul să sune la 5. Treziți-vă și faceți  micul dejun. Mențineți acest ritm timp de 5 ani...fără să vă pierdeți buna dispoziție!
2. Hrana. Goliți un pepene si faceți în el o gaură cât o minge de golf. Suspendați-l de tavan cu o sfoară și balansați-l de la stânga la dreapta. Dintr-o farfurie cu supă încercați să hrăniți "pepenele" (care e în mișcare), jucându-vă de-a avionul cu o linguriță.
3. Îmbrăcatul. Cumpărați un năvod și o caracatiță. Încercați să introduceți brațele caracatiței prin ochiurile năvodului. Timp necesar: toată dimineața.
4. Călătoria cu mașina. Cumpărați o înghețată de vanilie și lăsați-o pe bord. Băgați o monedă în casetofon/CD player. Sfărâmați un pachet de biscuiți sauo  ciocolată pe scaunele din spate.
5. Mersul la cumpărături. Mergeți la supermarket însoțiți de ceva care se apropie cel mai mult de un copil mic: o capră adultă. Dacă intenționați să aveți mai mulți copii, folosiți mai multe capre. Faceți cumpărăturile fără să le scăpați din ochi și plătiți fără comentarii tot ceea ce au distrus.
6. Conversația. Repetați de cel puțin șapte ori tot ceea ce spuneți.
7. O ultima recomandare: înainte de a face copii, vizitați-vă prietenii care au deja. Criticați din plin metoda lor de educație, lipsa lor de răbdare sau de autoritate. Permiteți-vă să le dați sfaturi asupra orei de culcare, oliței, lipsa bunelor maniere la masa etc. 
Deja vu pentru unii?! 
====va urma====

(In)cultura rutieră

Orice ai face, oriunde ai trăi, nu poți evita circulația pe drumurile publice sau mai puțin publice. Doar dacă te retragi în codru, care nu mai este demult frate cu românu' (de fapt e invers, românu' nu mai este frate cu el, dacă ne uităm la halul în care se defrișează pădurile patriei...). Dar și până-n codru tot pe drum mergi. 
Ce m-a apucat? Mă scot din sărite unii oameni care merg pe drum/stradă/șosea ca pe ogor. Să vedeți tărășenia:

Azi dimineață, după un scurt consiliu de familie, am ajuns la concluzia că ar fi necesar, imperativ chiar, să renunțăm la beneficiile pastoralo-ozonate ale comunei natale, numită recent și Mica Bucovină, și să ne îndreptăm roțile mașinii spre orașul în care locuim de ceva vreme (cu unele întreruperi cauzate de motive obiective). Zis și făcut. Instalați confortabil în habitaclul Golanului din dotare am purces la drum spre Pașcani, un fost orășel feroviar, astăzi catastrofă din multe puncte de vedere. Dar ce ne interesează pe noi din tot orașul ăsta acum sunt drumurile. Drumuri făcute praf, cu gropi cât cea a Marianelor din Pacific, cu rămășițe de asfalt din Epoca de Aur...Primarii s-au schimbat, drumurile au rămas. Peticite și răs-peticite, denivelate, crăpate și reparate cât să iasă bine rubrica în bugetul local. Daaar, normal că este și un „dar”, sunt ....marcate. Da, marcate, adică sunt vopsite trecerile de pietoni, axa drumului, etc. Cam tot ce înseamnă marcaj rutier. Și aici ajung la șpilul povestirii mele. Dacă sunt treceri de pietoni marcate cu alb, axele drumurilor în aceeași culoare, de ce unii pietoni se încăpățânează să treacă strada pe la 10-15 metri de zebră? Și de ce unii șoferi, inclusiv din cei cu epoleți și Loganuri cu numere cu MAI, își fac un punct de onoare din a depăși pe linie continuă sau de a întoarce în intersecție? Intersecție care e una normală, nu sens giratoriu, că n-avem loc în oraș de asemenea SF-uri...
Forțat de împrejurări (a se citi facturi scadente), am plecat în oraș cu mașina pe la amiază. De la mine de acasă până în „deal”, cum îi spune jumătății de oraș suite pe un dâmb, nu-s mai mult de 500 de metri, cu vreo 4 treceri de pietoni și intersecția cea mai mare a orașului. Am făcut 15 minute!! Nu, nu pe jos, că erau 35 de grade la umbra teiului de lângă bloc. Cu mașina dotată cu aer condiționat. Pe jos cred că făceam mai puțin. De ce acest „record”? Păi cam toți cei ieșiți pe jos în oraș au considerat că bou' de la volan, recte eu, tre' să oprească din 10 în 10 metri ca să treacă ăia strada (ce, mă, n-ai frâne la mașină? - ba da, cretinule, am, dar dacă-mi sari în față la doi metri de mașină, eu cu 30 la oră nu pot opri până la tine, așa că-ți șifonez caroseria rău de tot...), că dungile alea albe fac parte din cultura pop urbană, sunt o expresie a unui artist (încă) neînțeles, iar indicatoarele alea cu albastru ne arată de fapt cum să mergem -punem un picior în fața altuia. Nu vreau să mă dau eu mare sau ceva, dar mintea mea refuză pur și simplu să propună corpului să treacă strada pe altundeva decât pe trecerea aia nenorocită. Nu știu de ce. O fi palma luată de la tata când aveam vreo 3 ani și era să mă calce o mașină că am trecut strada aiurea (culmea, șoferul de atunci era chiar cel la care am făcut, peste ani, școala de șoferi...). Sau o fi pățania din liceu când (împreună cu doi colegi) a trebuit să trec strada pe trecere de 30 de ori ca să scap de amendă, puși fiind de nenea agentu' de circulație. Nu știu sigur. Dar cert e că nu pot trece strada aiurea dacă există zebră prin apropiere. 
Iar de depășitul liniei continue nu ma-m apucat decât în cazuri extreme când trebuia să depășesc o căruță, ceva care merge încet. Și atunci cu frica-n sân că nu se știe de unde apare nenea polițistu' (că ăștia-s sămânță bună, răsar și din asfalt...). Dar prin oraș, unde circulația e cum e, drumurile așișderea, nu-mi permit (financiar și „actual” adică d.p.d.v. al actului, al permisului de conducere) să trec peste linia continuă, ca să nu mai vorbesc despre întors în intersecție.
Nu vreau să fiu greșit înțeles. Nu sunt pieton sau șofer model. Mai trec strada și aiurea dacă trecerea e departe sau mă grăbesc. Dar mă uit în toate părțile să nu încurc vreo mașină și să nu apară vreun polițist (că nu mai scap cu o palmă sau 30 de „treceri”). Nu respect în totalitate regulile de circulație nici ca șofer. Mai trec cu 80-90 km/h prin Costești în drum spre Iași, la „Stop” opresc doar dacă trebuie neapărat (în rest îl consider doar „Cedează trecerea”, șoferii știu diferența între obligațiile care-ți revin la întâlnirea celor două indicatoare), mai depășesc linia continuă, mai trag un claxon unde nu-i voie, mai trec pe lângă pietoni dacă sunt pe banda a doua, etc. Dar toate astea când se poate, când nu devin un măgar care mai mult încurcă circulația și un potențial ucigaș din culpă. 
Așa ca o observație personală întemeiată pe circa 14 ani de experiență ca șofer, cu aproape 100 000 km făcuți: în general încălcările grave ale codului rutier - și nu vorbesc aici de mereu reiterata viteză neadaptată/prea mare ca principala cauză a morților de pe șosele - sunt făcute de șoferi tineri/începători care au impresia că bucățica aia de plastic, odată obținută, te transformă instantaneu în vajnicul urmaș al lui Raikonnen sau Schumacher. Apropo, Schumacher a fost prins o singură dată că a depășit viteza legală ca șofer cu mașină personală.
La urma urmei, viața chiar are prioritate, așa cum scrie pe panourile alea galbene de pe marginea drumului. Atât pentru pietoni, cât și pentru șoferi. Problema cea mai mare este cum să-i faci să înțeleagă asta. 
Sper că m-am făcut bine înțeles.

7 aug. 2012

Pițipoanca și limba română

Ce-am primit pe Google+? O pițipoancă tare cultă-n cap
ATENȚIE! Blogul ăla e pentru cei cu drept de vot!

Război și pace, varianta 2012

 Motto:
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

Vă avertizez de la bun început: cele ce urmează nu au absolut nicio legătură cu romanul lui Tolstoi. Au legătură cu ce face armata română în zilele noastre.
Am văzut zilele astea, pe unul dintre zecile de posturi TV românești, un reportaj despre soldații români din Afganistan. Despre viața lor crâncenă, despre pericolele care îi pândesc din fiecare groapă, din fiecare tufiș...Despre cei care au murit acolo, fără să știe bine de ce. De fapt, singura rațiune care i-a trimis acolo sunt banii. Soldatul român, ca orice român mediu, are nevoie de bani. Și cum dislocarea în teatrele de operațiuni din străinătate (așa cum spun fătucile de pe la teveu, unele care nu știu să deosebească o grenadă de mână de un ou proaspăt ouat) înseamnă mulți bani, mulți soldați români își asumă riscul imens de a călca pe o mină artizanală în timp ce patrulează la mama dracului, prin praf și nisip deșertic, în speranța că măcar familiile lor o s-o ducă bine. 
Și acolo - acolo însemnând și Afganistan, și Somalia, și pe unde mai sunt trimiși ei -  poți muri în zece feluri pe zi. Singurul inconvenient e că nu-ți poți alege moartea...în rest totul e OK - mai o vizită a oficialilor noștri, mai o miuță cu soldații din alte țări, mai un „videochat” pe Skype cu familia înlăcrimată din țară...Și mult-mult Doamne Ajută! Că trebuie. Dacă nu mă credeți, stați de vorbă cu cineva care tocmai a venit de acolo. Eu am stat. Și nu a fost o conversație la o bere cu un vecin și prieten. Că astea de obicei îs cu relaxare, cu râsete, cu de-astea...am aflat că versurile alea din copilăria noastră - Flăcăi cu piepturile tari/Ce moartea-n față o privesc - nu-s deloc o figură de stil de dragul rimei încrucișate. Sunt o stare de fapt. 
Așa că întreb și eu, ca omu'? Ce caută ei acolo, când armata română, cu blazonul scăldat în sânge de la Sarmisegetuza la Stalingrad, a luptat doar pentru apărarea țării?? Ne-am transformat și noi în mercenari, după modele de import? Care este rațiunea de stat pentru care sunt trimiși oamenii ăia să moară pentru o cauză foarte îndepărtată de a noastră?
Veți spune că apără valorile occidentale, democrația, and shit like that. Care valori occidentale? Alea în numele cărora s-au terorizat și torturat oameni ca Giordano Bruno sau Galilei? Democrația care ține indienii din SUA în rezervații? Alea care propăvăduiau supremația rasei albe în Europa și Africa de Sud?
Și așa, ca destindere după toate cele de mai sus, vă recomand să vedeți Black Hawk Down (Elicopter la Pământ). Aveți mai jos un trailer, cum se spune acum:


[youtube http://www.youtube.com/watch?v=tnV6wM-vd9s]

Aveți grijă, nu e pentru cei cu inimia sau alte organe slabe! Poate ajungeți și voi la concluzia asta, ca soldatul din film:


[youtube http://www.youtube.com/watch?v=Ybju5hb8nkc?feature=player_detailpage]

Reclama, sufletul comerțului...

Poate n-ați văzut...de fapt, sigur n-ați văzut că mi-am băgat reclamă pe blog. Emag profitshare. Adică „împărțeala profitului cu Emag”, într-o traducere liberă și libertină...De ce? Nu prea știu exact nici eu...nu o să fac niciun ban, că toți se duc direct pe site să ia ce vor. Poate doar să nu rămână spațiul ăla gol, așa cum bunica pune fasole printre rândurile de cartofi, așa, să nu fie pământu' gol...


Și ar trebui să intre unii pe blog cu sutele, din sutele astea câteva zeci să dea comandă de ceva de la Emag plecând de pe blogul meu, ca să fac eu bani de-un suc și-o Cola...Da, știu, ar trebui să promovez blogul (adică să-l fac mai cunoscut, de la „promote” din engleză, că la noi a promova” avea alt sens...), SEO, link exchange, keywords, etc. etc. Da' ce, îs nebun? 
 Rămâne, deci, criteriul estetico-funcțional...

Despre Olimpiada 2012 și fotbal

UPDATE> Se pare că, totuși, cineva știe să aprecieze performanța. Bravo!
Pentru că zilele trecut am avut o discuție cu cineva care era foarte dezamăgit de numărul de medalii obținut de sportivii noștri la Olimpiada de anul acesta și pentru că tocmai mi s-a „reproșat” (în comentarii) că m-am lenevit/topit de căldură, am zis „ia hai să mă bag și eu în seamă acu'”. Normal, încep în stil „tradițional”:


Deci, sportivii noștri au obținut până la ora asta câteva medalii, puține, e drept, dacă le comparăm cu găleata de medalii obținute de alte națiuni. dar extrem de multe dacă le comparăm cu alte sporturi de pe la noi, mai intens promovate la știrile sportive - recte, fotbalul. Nu mă înțelegeți greșit. Pe vremea generației „de aur” a fotbalului nostru, am urmărit și eu, strângând mâța de gât, cum Hagi, Dumitrescu &Co. îi cam căpăceau pe adversari în calificările pentru World Cup 1994 din SUA. Ba chiar la turneul final puneam ceasul să sune în miez de noapte să văd meciurile (ehe, meciuri cu Argentina, Columbia, Elveția...) după care mă îmbrăcam de „luptă” și o luam aiurea pe coclauri la munci agricole...
Atunci era atunci, cum ar spune acum un personaj...Generația aia mai avea rămășițe de respect, profesionalism și dăruire...aștia de azi, dacă dau un gol deja se cred egali cu Fernando Arantes Do Nascimento (Pele, mă inculților în cap ce sunteți!), Maradona sau Cruyff. Și joacă cu gândul mai mult la biance, cruduțe și alte specimene decât la fotbal. Rezultatul? Zmei cu echipe de nici nu știu unde sunt pe hartă, bătăi cu strigături cu echipe mai bune. Normal, mai vine câte o excepție care dă drumul la supapa suporterului crispat din fața ecranului sau de pe teren. Medalii? Ce-s alea? Fotbaliștii noștri nu prea știu ce-s alea, decât de la același TV unde știrile cu ei abundă în așa hal de zici că avem o populație cât China și echipe așișderea...Așa, în treacăt, se mai menționează și de câte o medalie amărâte de aur pe care a luat-o Sandra Izbașa la un fel de sport cu multe scălâmbăieli...În rest, Becali, Porumboiu, Niculaie și Cruduța, nea Hândel și una mai coaptă, nu contează...să umplem spațiul de emisie. Nimic despre condițiile de antrenament ale celor de la Olimpiadă (de exemplu, citisem undeva că echipa de canotaj se antrena pe saltele cu niște chestii care imită ramele, din lipsă de bază sportivă), despre munca incomparabil mai grea a gimnastelor în comparație cu fotbaliștii, despre cum e când acolo sus, e drapelul României și o sală întreagă ne aude imnul, despre cum mai spală ei, medaliații olimpici, imaginea cam neclară a României în străinătate. Și ar mai fi multe de spus...
Simt nevoia să mă repet. Nu am nimic cu fotbalul. Doar mă exasperează (mă disperă, pentru cei care nu au DEX-ul la îndemână) frenezia cu care este promovat la TV în detrimentul altor sporturi la care mai urcăm totuși pe podium. Când vom avea rezultate remarcabile în fotbal, voi fi primul (sper) care să recunoască acest lucru. Până atunci, ciocu' mic și joc de glezne!
P.S. Sper să apuc ziua în care o gimnastă de-a noastră să le blocheze calculatoarele ălora cu o prestație impecabilă, așa cum a făcut Nadia la Montreal, pe vremea când eu pluteam în spațiile Universului...
P.S.2. Cum care Nadia? Dacă te-ai întrebat asta, prietene, îmi pare rău, n-ai ce căuta aici. Poate ai treabă și eu te rețin cu aberațiile mele...(Vezi că s-au adus manele proaspete la non-stopul din colț...)
Copyright © 2013 Sfânta lene și cuviosul somn