29 iul. 2012

Donez feisbucu'...(2)

Cred că ar trebui să clarific ce am vrut să spun aseară. Simplu. M-am săturat de Facebook. Din mai multe motive. Înainte de a trece mai departe, trebuie să precizez că, în afară de 5 persoane (numărate!!!) din lista mea de prieteni, restul sunt oameni pe care îi cunosc personal - foști elevi, foști/actuali colegi, rude, etc.
Acum, de ce m-am supărat așa tare...(ordonat):


1. m-am săturat să văd puștani de 9-10 ani care postează în neștire faze de genul „nu-i nimic dacă ai suferit din dragoste, până la urmă îți vei găsi perechea potrivită...”. WTF?!?!?! Așa ceva?? La o vârstă la care eu (și cred că mulți din generația mea) mă întrebam încă de ce eu pot face pipi din picioare, și fetele nu...Bine, am auzit și eu că puștii din ziua de azi sunt precoce foc, dar totuși așa de precoce încât să ardă etapele, cum ar spune franțuzu'?(Pentru cine nu știe ce înseamnă a arde etapele).
2. nu știu cum, doar bănuiesc, un ziar care odată a fost mare și tare și care azi e doar în online are acces la peretele meu așa că  postează acolo tot felul de tâmpenii...aseară a atins un maxim suportabil cu un articol de genul „incredibil! Vezi ce-a pățit Jojo în parcare la super-marketul XYY!”. Din poza atașată se vedea cum respectiva vedetă/actriță/cântăreață își căuta cheile pe sub/pe lângă mașină...Intru și eu să citesc gândindu-mă că „poate a bătut-o cineva, a pățit ceva rău, nu doar și-a scăpat cheile de la mașină...”. Nimic de genul, doar pierderea cheilor. WTF?!?! pentru a doua oară...
3. „luptele politice” între pro-cineva și anti-cineva. De obicei, pro-Băse (anti-USL) și anti-Băse (pro-USL). Și unii și alții vin cu argumente dintre cele mai inteligente pentru a-și susține părerea: chioru' ăla și cu gașca lui (blonda, buldogu', știți și voi care) au furat flota, pensiile oamenilor, salariile la bugetari și hârtia igienică de la toaletele ecologice de la Palas-Iași (sau Castelul Huniazilor, sau Cazinoul de pe faleză, sau statuia lui Matei Corvin, asta în funcție de localitatea de baștină a protestatarului). Ceilalți îs cu plagiatul lui Ponta în gură, cu hoțu' de Năstase, cu comunistul de Iliescu, etc. Știți foarte bine ambele „recitaluri”. Ce nu prea am observat, decât sporadic, sunt argumentele în adevăratul sens al cuvântului, păreri proprii și personale asupra evenimentelor/persoanelor, și nu preluări cretinoide de lozinci propagandistice.  Chiar sunt așa puțini cei care utilizează capul și pentru altceva în afară de purtarea pălăriei/baticului și de protejarea amigdalelor de ploaie?
Aici se cuvine o altă precizare: din partea mea pot să se ducă toți dracului, toți au făcut mai mult rău decât bine, din motive diferite, e drept, dar rezultatul e ce se vede în ziua de azi. Nu mi-e milă de nimeni dintre ei, dorința mea ar fi să-i văd învârtind betonu' la lopată ca pe vremuri la Canal sau la minele de cărbuni...poate, poate peste vreun an-doi de muncă, o să-mi fie milă...repet, poate...(părerile mele despre scena politică, foarte radicale de altfel, o să le aflați cu altă ocazie...)
4. O groază de elevi care tocmai au terminat a 8-a scriu frecvent pe Facebook „âmi pare rău”, sămi da-i ceva”, „spune-ți și voi”, etc. Tot ei se plâng că au luat note mici la capacitate, că profu'/profa' nu le-a spus destule, etc. Știți referenu'. Păi bine, Gogule, dacă tu dormi pe tine la ore și stai mai mult pe Facebook/mess unde scrii cum scrii, te-ai învățat așa, cu scrisu' strâmb și-l scapi de câte ori ai ocazia și-n „acte oficiale”... Ai auzit de expresia „obișnuința e a doua natură”?
5. e plin Facebook-ul de jocuri gen „află când te ia dracu'”, „ce meserie o să ai dacă nu termini clasa a șaptea”, „află când o să-ți crească sânii/penisul”, „cine te iubește cel mai mult și mai mult pe internet”, „ce culoare la chiloți ți se potrivește în sezonul estival” ș.a.m.d. Eu pe astea le-aș încadra la același gen de entertainment ca emisiunile TV „Iartă-mă că viața bate filmul din dragoste pentru noră pentru fiul meu care e cu mâinile murdare că eu mi-s fata de la țară”!!
Concluzie: deși risc serios să rămân eu și vreo patru-cinci persoane în lista mea de prieteni, cred că o să-i bag un mare „unfriend” la (aproape) toți de pe acolo...sau opresc toate notificările de pe mail și intru o dată pe an, nu o dată pe zi ca până acum. În fond și la urma urmei, mi-am făcut-o singur, nu?
P.S: Ca să-mi treacă, mi-am pus la căști una dintre cele mai mari realizări artistico-muzicale din ultimii 50 de ani (apropo, la un moment dat, pe iTunes, piesa a fost întrecută la vânzări de Guță, Salam și alte perisabile de genu'...)

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=bAsA00-5KoI&w=640&h=390]


28 iul. 2012

Donez feisbucu'

Gata. M-am hotărât. Donez feisbucu'. Adică contul de acolo Cine vrea, să-mi transfere 2 (doi) bani găuriți în contul de PlăteșteAmice până mâine dimineață. Felicitările, masa și dansul le organizez eu, în mediu privat...
Cu explicații revin mai târziu, după ce trec de criza existențialo-psihotică care tocmai se întețește...mă duc repede la o bere rece-rece, din 1718, parcă, să-mi vindec neuronii abuzați și ochii siluiți de siteul cu pricina...
P.S. Pentru toate fracțiunile de docți (semi-docți, sferto-docți, etc.) Cacofoniile sunt intenționate.

24 iul. 2012

Cum m-am lăsat de televizor...

E vară. Și cum iarna nu-i ca vara, așa cum bine a spus întâiul om al țării, vara am tendința să stau mult-mult pe-afară, că nu e frig, ziua e mai lungă, treabă e mai multă...Asta dacă stai la țară, chiar și temporar, așa ca mine. Și când intri seara în casă dai și tu drumu' la teveu să vezi ceva, să te destinzi. Așa cum am făcut eu aseară. Pun mâna pe telecomandă, zic un „Poate e ceva bun de văzut...” și încep apăsarea pe butoane. Oferta de canale TV nefiind prea generoasă, am ajuns repede la capătul listei și nimic.
Deja mi se făcuse dor de Disney Channel, preferatul fiică-mii. „Ei, las' că dau eu peste ceva ca lumea” zic în forul meu interior și o iau de la capăt, că pe unele posturi erau reclame. De data asta zăbovesc puțin mai mult pe câte un canal, să văd ce și cum e pe acolo. Greșeală! Mai să mă apuce criza! Ajung la be1 (pardon, am vrut să zic la B1), unde primul șpanchiu al țării (ne) explica, mie, lui Turcescu (să trăiți, tov. colonel!) și celor ca mine care se uitau, cât e el de bun și cât de mult se zbate pentru țărișoara asta atât de năpăstuită. Simt așa, un fel de fior îngrețoșat prin rărunchi și apăs pe plusul telecomenzii. Și ajung la Antena 3 (aka Felix TV), unde o gașcă de dudui și neni (ne) explică cât de rău și afurisit e Băse, cum fură gașca lui, și cum USL sau cum se cheamă, o să ne salveze pe toți, la grămadă...doar tre' să ne ducem la referendum și să punem ștampila...unde trebuie. Și-mi trec prin minte frânturi de imagini de la procesul Ceaușeștilor, gândul mă duce la capetele de acuzare care pot fi cu succes refolosite la toate guvernările de după, la fel și plutonul de la Târgoviște... Fiorul se intensifică (măcar să fi fost de dragoste...), degetul se crispează pe telecomandă și ajung pe un post de manele, Taraf sau ceva de genu'. Tot un drac. Caut repede alt post, ajung la Capatos și la sferto-docții și sferto-doactele de acolo...Animal Planet și Discovery nu au semnal, „Subscripție expirată!” zice anunțul lățit pe ecran. Mă apucă dracii din nou. Mă cretineilor, subscripție e ceva, abonament e altceva (care, în engleză se zice subscription). Da' voi acolo scrieți în română! N-aveți net sau un DEX la îndemână?? În fine, pe restul posturilor era tot politică plină de cretini, așa că mai aveam două variante: Trinitas TV și ușcheala afară, la căscat ochii la lună. Ghiciți ce-am ales!

A, și o auto-dedicație:
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=Q8MbfowKsEw?feature=player_detailpage]


P.S. Nici cu religia nu mă prea împac. Dar despre asta altădată, când voi fi suficient de bine pregătit sufletește să-mi atrag critici dintre cele mai dure...
P.S. 2. De-acu' nu mă mai despart de modemul USB pentru internet, și nici de laptop...am eu motivele mele, furnizate de un moldovean de-al nostru...
P.S. 3. Trebuie să recunosc, rușinat și cu capu' plecat, că tocmai mi-am încălcat un principiu autoimpus - departe de politică. Dar câteodată îmi vine așa, vorba unui con-județean de-al meu, să iau dârjaua-n mână ca să vă cărați pe Lună...

18 iul. 2012

Ciudatul, duduia și internetul

Da, știu, titlul e o parafrazare grosolană a unui titlu de film. Dar, na, atât m-a dus capul (sunt treaz de la 5 ca să fac baie, că la noi apa e cu program de când o țeavă a făcut „trosc” pe undeva prin oraș - și decât odihnit și murdar, mai bine chior de somn, da' curat). Dar să trecem la treabă...După baia cu trăsături pregnante de mozol la lighean, am luat-o aiurea pe net și am găsit un forum, ceva, unde un nene se plângea de serviciul clienți de la o firmă oarecare de internet. Asta mi-a adus aminte de o pățanie de-a mea cu o firmă locală de gen, firmă care între timp a fost „înghițită” de alta mai mare. Iată și evenimentele:

Într-o dimineață, net ioc. Verific ce era de verificat la mine, totul OK. „E de la ei”, zic io și purced la căutarea telefonului mobil să-i sun (nu, nu am telefon fix, ce să fac cu el când eu îs plecat mai tot timpul?). În fine, găsesc telefonul și sunt la „Deranjamente”, deranjat că nu merge netul. 
 - Bună ziua, firma X, cu ce vă putem ajuta?, zice o voce blondă de la capătul celălalt al convorbirii (nu al firului, că eram la mobil!!)
- Săru'mâna, zic, am o problemă, nu merge internetul de vreo două ore, și-mi trebuie urgent (chiar îmi trebuia). Aveți vreo defecțiune, ceva?
- Nu, nu. Ați încercat, poate e din firewall-ul dvs, zice duduia îndatoritoare. 
- Păi nu am firewall, zic, am router, da' l-am scos și am pus cablul UTP direct în placa de rețea de la calculator. Tot nu merge, nici ping, nici nimic...și-mi trebuie neapărat.
- Cum n-aveți firewall?? mă ia la rost tanti (aici aș fi vrut să-i văd fața).
- N-am, că n-am Windows, folosesc Ubuntu, zic io liniștit,și la ăsta nu prea-ți trebuie firewall, plus că am și router care are el firewall...și stă el geană pe conexiunea mea la net (e drept, partea asta am spus-o în gând).
- A, păi dacă n-aveți Windows, cum știți că nu vă merge internetul? mă întreabă contrariată. (Aici îmi dau seama că articolul ăsta s-ar fi putut numi la fel de bine Windows zombies - da, știu, dar e mult de discutat pe subiectul ăsta).
- V-am spus, nu merge deloc, nici ping pe serverul Y, nimic. Și n-are a face sistemul, e la fel.
- Noi oferim suport tehnic doar pentru Windows. Aveți Ubuntu de ăla, nu vă putem ajuta, spune domnișoara pe un ton ultimativ.
- Stați puțin, dvs. trebuie să-mi furnizați internet până la „gura țevii”, la placa de rețea, adică. Și EU NU AM AȘA CEVA ACUM. Ce fac eu cu el mai departe e altă treabă. Ce-ar fi să mă oprească poliția să mă amendeze că merg cu Loganu' pe stradă, și nu cu Skoda sau mai știu eu ce...Cum a mers până acum pe Ubuntu, o să meargă și de-acum încolo, dacă reparați ce e defect pe traseu...
- Îmi pare rău, dar noi nu oferim suport pentru altceva în afară de Windows, o ținea ea pe-a ei.
-„Să-i zic ceva de dulce?” mă gândeam, „n-are rost, e și ea un angajat ca și mine, ca și altul, politica firmei e de vină...” și, cu voce tare:
- Bine, am înțeles, dar vă rog totuși trimiteți pe cineva să vadă ce și cum.
-  O să văd ce pot face. Spuneți-mi vă rog adresa.
- (Dictat adresă, re-enunțat problemă, etc.) Mulțumesc, la revedere...
Și cum soarta are ea umorul ei (involuntar), vine vecinu' de la 3 la mine că nu-i merge internetu' și n-are fiică-sa cum să „cetuiască” pe „mess” ceva urgent, nevoie mare...
- Sună la ei, îi spun, că mata ai Windows, și dacă e ceva, te ajut eu cu detaliile tehnice.
- Se uită la mine cam cum se uită un entomolog la o insectă rară de prin Sierra Leone, dar sună totuși și, minune!, după vreo jum' de oră vine un nene de ăla „tehnicus” cu o salopetă albastră și o trusă de scule neagră. Convoc (unilateral) o „ședință de lucru” pe casa scării, vine și vecinu' și ne dăm la vorbă întâi, că na, români suntem. La un moment dat zice nenea „tehnicus”:
- Știți că aveți unu' cam ciudățel, pe aici, pe scară?
„Hopa, ăsta sigur îs io” mă străfulgeră prin cap...și întreb „nevinovat”:
- Da' de ce, ce-a făcut?
- Păi a sunat la noi la depanări și n-are uindăus ca toți oamenii, are ceva cu „bubuntu” în calculator...
„Ubuntu, dude”, zic io tot mental, ”înseamnă în nuș'ce limbă din Africa de Sud...” și, iarăși cu voce tare:
 - Și pentru aia de-ați zis cum se cheamă nu puteți face nimic?
- Nu prea, n-avem pe nimeni care se pricepe...
În fine, ca să n-o lungesc prea mult, o să sar direct la concluziile mele proprii și personale:
1. Firma era micuță, și normal că nu avea de unde să știe că există zărghiți ca mine care nu vor Windows (mai peste vreo lună de la „incident” mi-am pus și Windows, forțat de un update la BIOS...).
2. MAREA MAJORITATE a oamenilor nu știu că există și alternative LEGALE și GRATUITE la Windows și la programelor de pe acesta. Aici e mult de discutat, dar există alternative cel puțin la fel de bune la programele de Windows pentru sistemele Linux (uneori este același program cu versiuni pentru cele două, vezi cazul Firefox, Filezilla, Google Chrome și altele). Și aici mă refer la ce face marea majoritate cu un calculator - dat pe net, scris mailuri, muzică, filme, piratare...(apropo, câți aveți licență de Windows legală?) Excepțiile sunt programele „dedicate” gen Photoshop, AutoCAD și altele de genul, unde „oferta” Linux este mai slabă, dar nu inexistentă, și jocurile, unde Linux-ul stă cam prost. Dar există deja semnale că se vor remedia și aceste neajunsuri. 
3. Cum Windows este atotputernic (vezi pct. 2), firmele de net nu se oboseau să se complice și cu Linux. Cele mari erau și sunt altfel, ba chiar cea de la care am eu netul nu face figuri când e vorba de ce sistem folosesc...
4. Utilizatorul român a fost educat - în școală, acasă, în grupul de prieteni - că „there is no life without Windows”. Și asta din varii motive - cursuri predate la școală pe Windows/Microsoft Office, influența anturajului (cum mai vorbim pe mess? Simplu, chiar mai simplu decât pe Windows...)
P.S. Acest articol nu este unul laudativ la adresa distribuțiilor Linux. Este doar o constatare personală bazată pe o oarecare experiență în utilizarea ambelor sisteme de operare și pe observațiile la fel de personale și directe asupra anturajului/familiei/societății în care exist. 
P.S. 2: Folosesc Ubuntu nu pentru a fi mai „cu moț” ci dintr-un motiv simplu: așa cum mi-am cumpărat mașină să merg cu ea și nu am furat una, la fel am ales un sistem gratuit și legal. 
P.S. 3: Nu sunt și nici nu am avut intenția să fiu moralist, moralizator, critic, acid la adresa celor care utilizează Windows. Fiecare e cu alegerea lui, cu treaba lui. Și nu sunt chiar atât de ciudat pe cât par la prima vedere (chiar și a doua). Toate bune!

17 iul. 2012

Muzeul Național Brukenthal - Sibiu

Căutam ziua de ieri pe internet - chiar mă și mir că Google nu e-n stare să-mi arate unde o fi ziua de ieri, credeam că el le știe și le găsește pe toate... - când am dat peste siteul (sau saitul) Muzeului Național Brukenthal din Sibiu. Un muzeu pe care am avut ocazia să-l vizitez acum mulți, mulți ani și din care mai țin minte...nimic. Eram prea mic, prea ne-interesat de așa ceva pe vremea aia (încă mă mai încălțam cu fesu'...). L-am „răsfoit” pe fugă ca să fiu gata și de un cântecel de leagăn (deși-s total afon) pentru fiică-mea, singura din familie care-mi apreciază vocea de polizor unghiular intrat în rezonanță cu universul...instalațiilor (ghici de unde știu de asta??). A, să nu deviez de la subiect și predicat. Spuneam, deci, că l-am frunzărit puțin, pe el, pe site, și mi se pare o chestie OK, mai ales că ai ocazia să vezi unele lucrări expuse în muzeu sub formă de galerie de imagini. Da, man, știu că nu se compară holbatul la o poză de pe monitor cu benoclatu' pe viu într-un muzeu, da' dacă ești de la Sighetu Marmației unde se agață harta-n cui, tre' să ai puțintică răbdare nu poți sări mintenaș în tren/mașină/dubă/avion să te înființezi la poarta muzeului cu banii-n dinți ca să vezi o pictură de-a lui Grigorescu...Așa că...până la proxima ocazie, e bun și monitoru', nu?


Acum, și eu aș vrea să (mai) vizitez muzeul, dar de aici de pe malu' Siretului, din mărețul Pașcani village, e mai greu să ajung la Sibiu. Da' odată ș-odată, tot ajung! Gata, v-am lăsat cu ochii-n soare...pardon, monitor, mai multe nu vă spun despre muzeu. Dați clickuri multe și mărunte să vedeți măcar online ce are muzeul...Spor la vizonare!

FightClub

NU, nu e un post cu și despre bătăi, ci despre filme. Mai exact despre un film pe care l-am văzut acum mulți, mulți ani la Cinema Copou și care se numea chiar așa - FightClub. Și nu e un film (doar) cu bătăi, așa cum și descrierea de pe www.imdb.com lasă să se înțeleagă.
E mult mai profund de atât. Dar vă las pe voi să descoperiți ce și cum. Vă spun doar că o să vedeți un Brad Pitt foarte tânăr și foarte bun în rolul asumat. O să vedeți scene violente care evoluează de la „FightClub” (Clubul de lupte) la „Project Mayhem” (Proiectul Haos), o să vedeți ce înseamnă  personalitate multiplă, și multe altele...Și o să vedeți filmul de cel puțin două ori, așa cum eu l-am văzut de trei-patru ori, și de fiecare dată o să mai descifrați ceva din intriga lui...Și o să vă amintiți mult timp că
You're not your job. You're not how much money you have in the bank. You're not the car you drive. You're not the contents of your wallet. You're not your fucking khakis. You're the all-singing, all-dancing crap of the world.  

Și că
Advertising has us chasing cars and clothes, working jobs we hate so we can buy shit we don't need. We're the middle children of history, man. No purpose or place. We have no Great War. No Great Depression. Our great war is a spiritual war. Our great depression is our lives. We've all been raised on television to believe that one day we'd all be millionaires, and movie gods, and rock stars, but we won't. We're slowly learning that fact. And we're very, very pissed off.
O să vă las pe voi să descoperiți ce înseamnă asta. Și ca să vă stârnesc și mai tare, aveți mai jos un „trailer”, adică un fel de reclamă la film:








Indicații pentru părinți - creșterea copiilor

 Tocmai terminasem de scris postul anterior și mă îndreptam cu săgeata de la maus spre butonul de închidere a ferestrei când dintr-un tab nou al „vulpiței” Firefox mi-a sărit în ochi o chestie legată de îngrijirea copiilor. Cum am o zgâtie de fată de vreo trei ani, am citit cu atenție ce era acolo. Și cum nu sunt egoist din fire, am zis să împărtășesc cu voi indicațiile respective. Tot ce vă trebuie este puțină răbdare și niște cunoștințe elementare de limbă engleză. 

Iată și indicațiile.

Discovery (nu naveta spațială, nici postul TV)

Discovery. Adică descoperire. Mai precis, re-descoperire. Și mai precis, re-descoperire a cărții. Cartea ca obiect concret, nu ca idee sau figură de stil. 
Să mă explic. După o dimineață pierdută în alergări per pedes și la volan prin măreața urbe în care-mi duc zilele de prin clasa a II-a (în treacăt fie spus, orașul pare că a revenit întrucâtva la viață ca un urs din hibernare, din varii motive, dar despre asta altădată), deci, după o alergătură demnă de Abebe Bikila, am ajuns acasă unde mă aștepta cafeaua obligatorie. (Apropo, v-am spus că mintea mea refuză să funcționeze la parametri normali fără cofeină?). În timp ce-mi desfătam neuronii și papilele gustative cu aroma respectivului lichid, m-a apucat așa, brusc, o nostalgie de vară, generată și un refren din tinerețea mea care sună cam așa







Mi-am dat seama că nu am mai pus mâna pe o carte cam de multișor. Carte ca obiect, adică pachetul ăla de foi tipărite și lipite pe o margine. Chestii din alea care stau pe raftul bibliotecii destul de mari din sufragerie, „moștenită” de la mama. 
În ultimul timp, mare parte din îndeletnicirile mele literaro-lecturărești (câh!) s-au desfășurat identic și monoton: în pat, cu laptopul în brațe/pe burtă și cu ochii în monitorul lui, urmărind rând cu rând ceea ce mă interesa. La un moment dat chiar îmi venise ideea achiziționării unui „cititor de cărți electronice”, e-book reader pe limba lui Dickens, ba chiar am și „probat” vreo două pe la un magazin de profil...și ideea e încă în studiu, având în vedere că numărul „e-bookilor”  - [i'bu:tʃ] s-ar citi barbarismul ăsta :) -  de pe hardurile mele externe îl depășește lejer pe cel al „ne-e-bookilor” [ne-i'bu:tʃilo:] de pe rafturile bibliotecii. Dar văd că o iau prin bălării. Deci m-a cuprins un dor nebun să țin o carte adevărată în mână, eventual s-o citesc :D. Exact cum făceam în copilărie când stăteam uitat prin livada bunicilor citind ce-mi cădea în mână sau ce îmi aducea mama sâmbăta seara (pe vremea aia, nenicilor, sâmbăta era zi de lucru normală, nu ca acu'!) de acasă...Întrebarea mea, sau problema mea, nu știu cum să spun exact, este: am ajuns dependent de fierătania asta de nu-s în stare nici să mai iau o carte de pe raft și să o citesc „just like I used to”? Și aș risca (sau nu) un răspuns: da, sunt dependent de calculator, de internet, și Dumnezeu mai știe de ce. Citesc bloguri/siteuri, comentez pe o mică parte din ele, mai dau o mână de ajutor pe forumul Ubuntu, mai trag o raită pe Facebook, pe siteurile de tehnologie, mai încerc câte o trăznaie IT (o să vă spun și despre asta la un moment dat) și altele. 
Dar de azi mă schimb! Dă-le naibii pe toate, m-am apucat de citit o carte ADEVĂRATĂ! De fapt o re-citesc, dar vorbim despre o re-descoperire, așa că totul e OK d.p.d.v morfo-sintactic și semantic (WTF, dude, you've lost it!!). 
Așa că urați-mi lectură plăcută! Și mai lăsați dracului calculatorul și internetul. Eu am crescut fără ele (m-au prostit mai târziu) și să vedeți ce mare sunt (115 Kg în viu)!! V-am lăsat, nu mai pot scrie că tre' să-mi bag un deget în gură să-l umezesc pentru a da paginile la carte. 
A, și dacă ați înțeles ce am vrut să spun aici, dați un semn, eu sunt încă euforic. 
P.S. Scuze pentru limbajul mai colorat, azi n-am avut timp să mă spăl pe dinți...

7 iul. 2012

Noroc bun

Mulți știu ce înseamnă urarea din titlu, mulți nu știu ce înseamnă. Pentru cei care nu știu, vă spun eu acum: este urarea pe care și-o adresează minerii când intră în schimbul de lucru, schimb sau tură care se mai numește „șut”. Așadar articolul de azi va fi despre mineri. De fapt despre o întâmplare sau o poveste reală, nu știu cum să-i spun. Hai să-i spun o poveste de viață pe care o mai auzisem de vreo trei ori.







Personajele acestei întâmplări sunt din familia mea: mama, bunicul și bunica mea (părinții mamei mele). Anul de grație 1966, luna martie. Locul: colonia minieră Teliuc, la circa 15 Km de Hunedoara. Acțiunea: un accident la mină. Dar să las personajele să vorbească:


Bunicul: - Intrasem în șut cu V., un coleg de echipă. Trebuia să dinamităm ceva bucăți de rocă pentru a continua lucrările când, brusc, s-a surpat o parte din galerie și l-a prins pe V. A murit pe loc. Imediat s-a oprit lucrul, a sunat alarma de accident la mină. S-a început imediat o anchetă, a venit procuratura, ne-a luat pe mine și pe șeful de lucrări direct la birouri la anchetă. N-am avut voie să vorbim cu nimeni, ne-au luat pe sus și ne-au dus acolo.


Bunica: - Eram plecată la Hunedoara, la Ricuța, sor-mea, care m-a luat cu ea în oraș să ne cumpărăm pantofi. Ar fi trebuit să plec cu Ion (soțul Ricuței n.a.) la Teliuc, dar cum erau autobuze din 10 în zece minute, am zis că mă duc cu ea prin oraș. Dar magazinul era închis așa că m-am dus la autobuz. Pe drum niște localnice de pe-acolo vorbeau de un accident, cum că erau două victime, unul V. și altul pe care nu l-au mai găsit. Le-am întrebat cine era dispărutul și mi-au spus „Nu știm doamnă, era unu' străin, de prin Moldova”, moment în care eu am înțeles că era bunică-tu și am început să țip, să mă agit. Șoferul a oprit autobuzul și a zis „Cred că e soțul doamnei, dispărutul...” Nu știu cum am ajuns la voi la întreprindere, se întoarce bunica, cu ochii în lacrimi, spre bunicu', care intervine:


- Te-am auzit din birou de unde eram la anchetă cum plângeai pe holuri și l-a rugat pe procuror să mă lase să ies, i-am explicat care era situația...m-a lăsat, am ieșit la tine, te-am liniștit și m-am dus înapoi. Frate-miu, Vasile, care era tot miner, lucra la Ghelari, pe partea cealaltă a muntelui, când a auzit de accident a venit singur, noaptea prin galerie să mă salveze, spune bunicu' cu glas tremurat. Apoi, cu lacrimi în ochi: Iac-așa, Vasile, tu venit la mine prin munte să mă scoți, eu n-am mai ajuns la tine anul următor, când ai murit...și se oprește, copleșit de durere.


S-a făcut liniște. Bunica își șterge pe furiș lacrimile, să nu o văd eu poate, sau poate rușinată de momentul de slăbiciune, o stare, un sentiment prea puțin cunoscut generației sale care a muncit pe rupte pentru te-miri-ce. Bunicu' privește în gol, probabil pierdut în amintirile care încă mai dor chiar și după 40 și ceva de ani. Și eu îmi aduc aminte de o seară de acum 4-5 ani de la Stâna de Vale, unde eram cu familia reunită (eu, soția, mama, tata) în concediu când pe mama, care la momentul accidentului avea 9 ani, a podidit-o plânsul doar la amintirea sunetului sirenelor de alarmă care anunțau (încă) un accident la mină...


De ce v-am povestit asta? Nici eu nu sunt sigur. Să fie asta o lecție de viață din trecutul nu prea îndepărtat? O istorisire de spus la gura sobei? Sau la un pahar de ceva pe o terasă, între două convorbiri la mobil și înainte de a ne plânge ce grea a viața? Nu știu, doar am spus-o, așa cum am auzit-o. Morala ei o puteți găsi singuri....


Noroc bun!

6 iul. 2012

Despre argint

Nu, nu este un post despre vreo oră de chimie sau despre prelucrarea argintului. E despre altceva...o să vedeți pe parcurs. E o poveste-pățanie-pildă-exemplu, cum vreți să-i ziceți, dar care mie mi-a lăsat un gust amar.
 
Pe vremea când nici drept de vot n-aveam, dar așteptam cu nerăbdare să-l obțin (dreptul la vot fiind în viziunea mea și a grupului meu de prieteni, o mare șmecherie - între timp am văzut că nu prea ai ce face cu el...dar despre asta altădată, poate), pe vremea aia, cum spuneam, eram o gașcă (nu în sensul peiorativo-ilegal de azi), un grup de vreo 5-6 prieteni care ieșeam în oraș de fiecare dată când ne permitea timpul liber și buzunarul. Ne strigam prim fața blocului (n-aveam nici telefon fix, de mobil sau internet nici n-auzisem la vremea aia!), ne adunam toți, ne adunam banii de prin buzunare și o luam cătinel spre „La Riviera”, o adevărată Mecca pentru noi, un bar mai răsărit unde te puteai întinde la vorbă cât te țineau balamalele. Patronul, nea Dan, actualmente cetățean canadian din câte am auzit, era un băiat de zahăr și de vreo 50 și ceva de ani. În fine, pierd firul povestirii. În grupul nostru se afla un individ pe care-l căram cu noi peste tot, indiferent câte probleme ne făcea - și ne făcea destule -, dar era din gașca noastră, eram un fel de muschetari fără spadă și fără pălăriile alea caraghioase. Ca s-o scurtez, pe unde nu l-am cărat pe tipul ăsta - să-i zicem Porky, o poreclă definitorie pentru el - pe banii noștri, pe nervii noștri, pe ce vreți. După standardele capitaliste de azi, ne era profund îndatorat, moral și financiar (ca să nu mai spun că ne mai băga și-n câte o daravelă cu alții, de era gata-gata bătaia...). Dar atunci nu ni se părea mare brânză...nici noi nu aveam mereu bani suficienți, dar cheta ca sistem CAR mergea, iar data viitoare cel „întreținut” își plătea „întreținerea”. Toți în afară de Porky. Care Porky, după spusele familiei, era un fel de Einstein altoit cu Edison și născut de Marie-Curie. Nouă ni se părea mai mult un fel de Hagi Tudose corcit cu Harpagon și născut de Lucreția Borgia, dar na, se mai înșeală omul. 
Buuun. Anii au trecut, noi am  crescut, am ajuns oameni pe la casele noastre (sau ale părinților...), Porky a început niște afaceri în stil mare - căra marfă prin satele din jurul orășelului nostru, făcea un fel de maxi-taxi, ducea oamenii prin aceleași sate, mă rog, muncea cinstit ca să-și ia o pâine. Seara mai stăteam de vorbă prin fața blocului, ne mai povesteam de una, de alta... Asta până l-a lovit norocul cu o sumă de bani, ceva, de și-a luat ditamai microbuzul bleumarin, și umblă vorba că ar fi mare „patron”. Bravo lui, zic, a scăpat de griji. Corect, dar a scăpat și de noi, foștii (sau vechii) prieteni. Și uite așa mi-am adus aminte de o poveste pe care o citisem în copilărie, când mă urcam cu o carte în mărul din livada bunicilor să citesc  în „turnul meu de fildeș”. Și aici o să înțelegeți ce e și cu argintul ăla din titlu. Zice-se că într-o țară îndepărtată un om putred de bogat s-a dus la înțeleptul satului și l-a întrebat:
- Spune-mi și mie, cum se face că, deși am bani cu nemiluita, am tot ceea ce vreau, totuși sunt nefericit?
- Dar n-a prieteni din copilărie, din tinerețe? l-a întrebat înțeleptul.
- Omule, ăia nu atâția bani, cum să mai umblu eu cu ei? Nu facem parte din aceeași clasă.... 
Înțeleptul a stat o clipă pe gânduri apoi l-a luat de braț și l-a dus la  geam:
- Ce vezi? l-a întrebat.
- Oameni, veni răspunsul.
Îl duse apoi un fața unei oglinzi și-l întrebă din nou:
 - Acum ce vezi?
- Pe mine.
- Vezi, a fost de-ajuns o fărâmă de argint în dosul sticlei ca să nu mai vezi oamenii și să te vezi doar pe tine. 
Apropo, oare Porky are vreo oglindă acasă? 

Și o melodie de atmosferă:
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=7TvdeIoMR2k]

De ce blog?

Blogul ăsta stătea de multă vreme prin bookmark-urile de la Firefox, într-o stare de lâncezeală profundă. Îl începusem de multișor, dar cum lipsa timpului și a chefului îmi punea piedici majore în demersurile mele cvasi-artistice și semi-culturale, a stat așa în stand-by până acum. De fapt am ignorat blogul ăsta în favoarea altuia, mai tehnic și mai aproape de sufletul meu la momentul respectiv: Cu si despre Ubuntu, pe care tot l-am bibilit și modificat, dar tot nu e gata :)). În fine, mă depărtez de subiect. De ce m-am hotărât să mă apuc (și) de blogul ăsta? Simplu: m-a impulsionat var-mea (Mulțumesc, Ana!), care și-a făcut blog, și cu care nu am vorbit face-to-face de vreo juma' de an. Așa că o să mă apuc și eu de un blog non-tehnic sau a-tehnic, să pot „conversa” cu ea fie măcar și virtualo-internautic, dacă altfel nu se poate....(ba da, am telefon, are și ea, dar sunt alte chestii care ne răpesc dreptul la o comunicare "vocală"....).
Despre ce o să scriu aici? Habar n-am încă, probabil despre cultură în sensul foarte general, nu despre dialectica lui Hegel (parcă...) sau despre imperativul categoric la Kant. Și nicidecum despre implicațiile feminismului în creșterea viermilor de mătase. Nu. Cel mai probabil va fi despre ceea ce Grigore Moisil (vezi, var-mea ce mesaje subliminale trimit spre cititorul meu?? :) ) numea cultură generală: ceea ce rămână după ce ai uitat tot ce ai învățat. 
În loc de încheiere, aș vrea să avertizez (foarte improbabilii) cititori: nu răspundem la întrebări de genul „e subiectivă sau predicativă?”, „cum era teorema lui Pitagora??”, „ce e aia «mișcare browniană»?”, ș.a.m.d.  Cui nu-i place să dea click pe căsuța din browser să caute altceva...
P.S. Comentariile sunt moderate, dacă vreți să mă înjurați o să văd doar eu...
P.P.S. Știu și eu să înjur, și încă multi-cultural...(adică în mai multe limbi).
P.P.P. S. Da, știu, înjurăturile și cultura se împacă precum manelele cu Mezzo.
Copyright © 2013 Sfânta lene și cuviosul somn