Povestiri de sezon...

...sau „mulți proști sunt în grădina lui Dumnezeu, El le deschide poarta și ei sar gardul”. Dar să vă povestesc ce și cum. 

Așa cum știe toată lumea, a venit iarna. Prin definiție, acest anotimp înseamnă multă zăpadă care, la rândul ei, se adună și se adună până se fac troiene. Buun. Troienele sunt cam nesimțite așa, de felul lor, și nu le pasă pe unde se trântesc (avea Doru Octavian Dumitru o scenetă cu ghețușul care vroia să se așeze-n drum și nu-l lăsa nene milițianu'). Normal, se trântesc și pe drumuri. Iarăși bun. (Adică nu-i bun, dar na...). Autoritățile tre' să scoată tot ce au ca să curețe drumurile. Asta-n teorie, că-n practică e altă mâncare de pește. Motorina-i scumpă, utilajele vechi și mai bate și vântul, așa că sus-numitele troiene rămân pe drumuri, mai ales pe cele secundare, terțiare ș.a.m.d. Ce să-i faci, iarna nu-i ca vara, cum bine ne-a avertizat întâiul stătător al țării... E drept, pe alocuri zăpada își cam face de cap, în sensul că oricât s-ar lupta autogrederele, frezele (nu alea, bre, ci mașinile alea mari și portocalii sau roșii care au în față niște chestii ondulate, spiralate, așa!), ea, adică zăpada, tot mai rămâne pe drum. Nu-i nimic, ce, vrei asfalt curat iarna?? Buun. 

Pe o vreme de asta am purces cu familia mea la drum spre țară. Adică la țară, la părinții noștri. Toate bune și frumoase până când, la o intersecție, o duduie cu mașină străină, cam veche, și permis de conducere românesc, cam nou, a rămas împotmolită pe marginea drumului. PE stânga și pe dreapta un șir de mașini așteptau cuminți ca posesorii lor să reușească s-o „deznămețească” pe tanti, care nu vroia defel să înțeleagă că mașina ei, cu tracțiune pe spate fiind, trebuie scoasă cu partea respectivă pe drum mai întâi, pentru a beneficia de aderența precară oferită de câteva lopeți cu nisip aruncate de cine știe ce angajat al Primăriei. Buun. Reușim, cei șapte-opt bărbați de-acolo s-o repunem pe duduie pe calea cea dreaptă, cu tot cu mașină, după un curs intensiv de condus iarna și de manevrat comenzile mașinii („ e grmeană, bre, și e sensibilă” zice duduia, de parcă legile fizicii nu se aplică șa BMW-uri de-o vârstă cu tata..., „cine te-a scos, femeie, pe vremea sta pe drum, și-ncepătoare??” o ia la rost unul dintre cei prezenți) și plecăm. Mai la deal, într-o curbă, „la magazin” cum se spune de pe vremea când acolo era magazinul sătesc, un nene cu un Matiz admira peisajul de la volanul mașinii care, probabil tot din admirație pentru peisajul feeric de iarnă, se proptise cu botu' într-un troian. Are loc iarăși sceneta de mai la vale, „hai, acuma, dăi, ține-o ușor din ambreiaj, nu-i da drumu' ca Titi Aur,  hai că mergeeee!” (e bun și un campion de raliu la ceva, nu?). Și plecăm. Ajung la părinții mei, stăm ce stăm, plecăm spre socri. Cu planul bine închegat în minte: „ nu intru pe drumușoru' ăla, că săptămâna trecută am dat la lopată de mi-a venit acru, au început vecinii să mă strige după numele utilajului de deszăpezit”. „O las la drum, zic, că am mai lăast-o acolo și n-a fost nicio problemă”. Dar au fost probleme până a ajunge acolo. 

Prima a apărut după ce am ieșit de pe drumul județean spre pădure. În față un Renault Megane „de București” de ăla tăiat la spate de zici că a căzut un topor pe el și i-a tăiat fundu' se agita nervos să iasă dintr-un troian mai răsărit, așa, cam la vreun metru și ceva. Cum depășirea respectivei mașini era imposibilă și cum aveam deja antrenament la scos mașini din zăpadă, că, oameni suntem, nu?, m-am dat jos din vehiculul propriu și m-am dus la cel străin. Șoferul, un tânăr la vreo 18-20 de ani, tot transpirat și vizibil emoționat, îmi zice că nu poate trece. „Ăsta mă crede idiot, mă gândesc, văd și eu, prietene, că nu poți, de aia am venit”. Dar îi spun altceva:

- Hai să te împing puțin, poate ieși.

Și dă-i, și luptă, vorba lu' Nea Iancu, da' și Renault-ul, încăpățânat nevoie mare, patina tot pe loc, pe loc, ca-n cântec. Mă uit la roțile din față, aproape netede, ca-n palmă. 

- N-ai cauciucuri de iarnă?  îl întreb pe respectivul. 

- N-am, că până la Pașcani n-am avut zăpadă pe drum, zice el nevinovat. Mă uit la el cam câș, văd și „mămăliga” de începător în geam , mă abțin și-l întreb:

- Ai lopată? c-a mea e în mașină, mai la deal.

- Nu, n-am știut că o să-mi trebuiască.

- Da' de unde vii?

- De la Pașcani, am venit de la București aseară.

- Și bine, frate, n-ai întrebat și tu cum e drumu', că presupun c-ai venit la neamuri aici, deci aveai pe cine întreba. Și pleci iarna de la mama dracului cu niște cauciucuri ca pe fese (e drept, am spus mai urât, dar mi-e rușine și-acum!), n-ai lopată, nimic, ce faci?

- Păi am zis că drumurile-s curate...

Drept pentru care m-am dus și am luat lopata mea, proprietate personală, o am de când am și mașina, și i-am înmânat-o domnului ca să dea puțin cu ea, să înțeleagă că întra-devăr iarna nu-i ca vara și tre' să mai caști ochii și la mașină când pleci în celălalt capăt de țară. După care am reluat ritualul, de data asta singur - „ dă-i ușor, ține-o din ambreiaj, ia ușor stânga, etc. etc.” și l-am scos pe nene. M-am dus la mașina mea tocmai la timp ca s-o aud pe nevastă-mea spunându-i fiicei noastre:

- Tati se recalifică, cât mai stăm aici face bani fără să ure pe la oameni, își ia doar lopata și ciubotele și scoate oameni din nămeți.

Am înghițit în sec, ca să nu isc vreun scandal, ceva, că nu-mi trecuseră nervii de tot de la nea Gigi ăla de București care se credea în Florida de Crăciun. În fine, azi am făcut trei fapte bune, sunt cu conștiința curată (de la atâta zăpadă nici nu se putea altfel) și bine, sănătos, ceea ce vă doresc și vouă, cei care ați ajuns aici din grșeală sau nu, și vă urez un Crăciun cât mai bun și un An Nou fericit! Și, pentru numele lui Dumnezeu, luați-vă o lopată (circa 30 lei) și niște cauciucuri de iarnă (circa 1000 lei). Contează foarte mult, să știți! Hai, v-am pupat, c-a fiert vinu'!