14 aug. 2012

Cum am ajuns cu capul în nori...

UPDATE: Am pus pozele, dar cum m-am gândit că am multe de povestit despre ce-i de văzut pe la noi, am creat o categorie separată.
Azi, pe la zece, zece și ceva, am ajuns cu capul în nori. La propriu. De fapt cred că pe alocuri am și trecut de nori. Și nu am băut vreo poțiune magică precum Alice, nu m-am transformat subit în Păsărilă-Lăți-Lungilă sau cum îl chema pe ăla din basme care fura păsări de pe lună. Nimic din toate acestea. Pur și simplu am urcat pe Transalpina. Nu știți ce-i aia Transalpina? Atunci aruncați-vă un ochi aici, citiți apoi luați-l înapoi.


Drumul e super OK. Azi noapte am dormit la Obârșia Lotrului iar dimineață pe la 7 am luat-o cătinel la deal în sus. Și când spun „în sus” mă refer la cel mai strict sens al expresiei. De multe ori am avut impresia că se termină drumul și am ajuns în cer. Serpentine în draci, abrupte și destul de înguste, parapeții de pe margine lipsesc pe alocuri ca să poți vedea ditamai râpa în toată splendoarea ei, dar un asfalt super bun și un peisaj de basm. O să pun și puținele poze pe care vântul nebun și frigul semi-polar m-au lăsat să le fac, dar asta când ajung acasă la netul cel iute (că ăla mobil nu permite asemenea performanțe în zona asta - Curtea de Argeș).


Și o concluzie personală de șofer care de opt ani și mai bine străbate drumurile patriei: dacă ai „făcut” Transalpina, drumul prin Cheile Bicazului o să ți se pară o plimbare pe malul mării, iar Transfăgărășanul un fel de cărare  de munte puțin mai întortocheată.
Copyright © 2013 Sfânta lene și cuviosul somn