Despre Olimpiada 2012 și fotbal

UPDATE> Se pare că, totuși, cineva știe să aprecieze performanța. Bravo!
Pentru că zilele trecut am avut o discuție cu cineva care era foarte dezamăgit de numărul de medalii obținut de sportivii noștri la Olimpiada de anul acesta și pentru că tocmai mi s-a „reproșat” (în comentarii) că m-am lenevit/topit de căldură, am zis „ia hai să mă bag și eu în seamă acu'”. Normal, încep în stil „tradițional”:

Deci, sportivii noștri au obținut până la ora asta câteva medalii, puține, e drept, dacă le comparăm cu găleata de medalii obținute de alte națiuni. dar extrem de multe dacă le comparăm cu alte sporturi de pe la noi, mai intens promovate la știrile sportive - recte, fotbalul. Nu mă înțelegeți greșit. Pe vremea generației „de aur” a fotbalului nostru, am urmărit și eu, strângând mâța de gât, cum Hagi, Dumitrescu &Co. îi cam căpăceau pe adversari în calificările pentru World Cup 1994 din SUA. Ba chiar la turneul final puneam ceasul să sune în miez de noapte să văd meciurile (ehe, meciuri cu Argentina, Columbia, Elveția...) după care mă îmbrăcam de „luptă” și o luam aiurea pe coclauri la munci agricole...

Atunci era atunci, cum ar spune acum un personaj...Generația aia mai avea rămășițe de respect, profesionalism și dăruire...aștia de azi, dacă dau un gol deja se cred egali cu Fernando Arantes Do Nascimento (Pele, mă inculților în cap ce sunteți!), Maradona sau Cruyff. Și joacă cu gândul mai mult la biance, cruduțe și alte specimene decât la fotbal. Rezultatul? Zmei cu echipe de nici nu știu unde sunt pe hartă, bătăi cu strigături cu echipe mai bune. Normal, mai vine câte o excepție care dă drumul la supapa suporterului crispat din fața ecranului sau de pe teren. Medalii? Ce-s alea? Fotbaliștii noștri nu prea știu ce-s alea, decât de la același TV unde știrile cu ei abundă în așa hal de zici că avem o populație cât China și echipe așișderea...Așa, în treacăt, se mai menționează și de câte o medalie amărâte de aur pe care a luat-o Sandra Izbașa la un fel de sport cu multe scălâmbăieli...În rest, Becali, Porumboiu, Niculaie și Cruduța, nea Hândel și una mai coaptă, nu contează...să umplem spațiul de emisie. Nimic despre condițiile de antrenament ale celor de la Olimpiadă (de exemplu, citisem undeva că echipa de canotaj se antrena pe saltele cu niște chestii care imită ramele, din lipsă de bază sportivă), despre munca incomparabil mai grea a gimnastelor în comparație cu fotbaliștii, despre cum e când acolo sus, e drapelul României și o sală întreagă ne aude imnul, despre cum mai spală ei, medaliații olimpici, imaginea cam neclară a României în străinătate. Și ar mai fi multe de spus...

Simt nevoia să mă repet. Nu am nimic cu fotbalul. Doar mă exasperează (mă disperă, pentru cei care nu au DEX-ul la îndemână) frenezia cu care este promovat la TV în detrimentul altor sporturi la care mai urcăm totuși pe podium. Când vom avea rezultate remarcabile în fotbal, voi fi primul (sper) care să recunoască acest lucru. Până atunci, ciocu' mic și joc de glezne!

P.S. Sper să apuc ziua în care o gimnastă de-a noastră să le blocheze calculatoarele ălora cu o prestație impecabilă, așa cum a făcut Nadia la Montreal, pe vremea când eu pluteam în spațiile Universului...

P.S.2. Cum care Nadia? Dacă te-ai întrebat asta, prietene, îmi pare rău, n-ai ce căuta aici. Poate ai treabă și eu te rețin cu aberațiile mele...(Vezi că s-au adus manele proaspete la non-stopul din colț...)