(In)cultura rutieră

Orice ai face, oriunde ai trăi, nu poți evita circulația pe drumurile publice sau mai puțin publice. Doar dacă te retragi în codru, care nu mai este demult frate cu românu' (de fapt e invers, românu' nu mai este frate cu el, dacă ne uităm la halul în care se defrișează pădurile patriei...). Dar și până-n codru tot pe drum mergi. 

Ce m-a apucat? Mă scot din sărite unii oameni care merg pe drum/stradă/șosea ca pe ogor. Să vedeți tărășenia:

Azi dimineață, după un scurt consiliu de familie, am ajuns la concluzia că ar fi necesar, imperativ chiar, să renunțăm la beneficiile pastoralo-ozonate ale comunei natale, numită recent și Mica Bucovină, și să ne îndreptăm roțile mașinii spre orașul în care locuim de ceva vreme (cu unele întreruperi cauzate de motive obiective). Zis și făcut. Instalați confortabil în habitaclul Golanului din dotare am purces la drum spre Pașcani, un fost orășel feroviar, astăzi catastrofă din multe puncte de vedere. Dar ce ne interesează pe noi din tot orașul ăsta acum sunt drumurile. Drumuri făcute praf, cu gropi cât cea a Marianelor din Pacific, cu rămășițe de asfalt din Epoca de Aur...Primarii s-au schimbat, drumurile au rămas. Peticite și răs-peticite, denivelate, crăpate și reparate cât să iasă bine rubrica în bugetul local. Daaar, normal că este și un „dar”, sunt ....marcate. Da, marcate, adică sunt vopsite trecerile de pietoni, axa drumului, etc. Cam tot ce înseamnă marcaj rutier. Și aici ajung la șpilul povestirii mele. Dacă sunt treceri de pietoni marcate cu alb, axele drumurilor în aceeași culoare, de ce unii pietoni se încăpățânează să treacă strada pe la 10-15 metri de zebră? Și de ce unii șoferi, inclusiv din cei cu epoleți și Loganuri cu numere cu MAI, își fac un punct de onoare din a depăși pe linie continuă sau de a întoarce în intersecție? Intersecție care e una normală, nu sens giratoriu, că n-avem loc în oraș de asemenea SF-uri...

Forțat de împrejurări (a se citi facturi scadente), am plecat în oraș cu mașina pe la amiază. De la mine de acasă până în „deal”, cum îi spune jumătății de oraș suite pe un dâmb, nu-s mai mult de 500 de metri, cu vreo 4 treceri de pietoni și intersecția cea mai mare a orașului. Am făcut 15 minute!! Nu, nu pe jos, că erau 35 de grade la umbra teiului de lângă bloc. Cu mașina dotată cu aer condiționat. Pe jos cred că făceam mai puțin. De ce acest „record”? Păi cam toți cei ieșiți pe jos în oraș au considerat că bou' de la volan, recte eu, tre' să oprească din 10 în 10 metri ca să treacă ăia strada (ce, mă, n-ai frâne la mașină? - ba da, cretinule, am, dar dacă-mi sari în față la doi metri de mașină, eu cu 30 la oră nu pot opri până la tine, așa că-ți șifonez caroseria rău de tot...), că dungile alea albe fac parte din cultura pop urbană, sunt o expresie a unui artist (încă) neînțeles, iar indicatoarele alea cu albastru ne arată de fapt cum să mergem -punem un picior în fața altuia. Nu vreau să mă dau eu mare sau ceva, dar mintea mea refuză pur și simplu să propună corpului să treacă strada pe altundeva decât pe trecerea aia nenorocită. Nu știu de ce. O fi palma luată de la tata când aveam vreo 3 ani și era să mă calce o mașină că am trecut strada aiurea (culmea, șoferul de atunci era chiar cel la care am făcut, peste ani, școala de șoferi...). Sau o fi pățania din liceu când (împreună cu doi colegi) a trebuit să trec strada pe trecere de 30 de ori ca să scap de amendă, puși fiind de nenea agentu' de circulație. Nu știu sigur. Dar cert e că nu pot trece strada aiurea dacă există zebră prin apropiere. 

Iar de depășitul liniei continue nu ma-m apucat decât în cazuri extreme când trebuia să depășesc o căruță, ceva care merge încet. Și atunci cu frica-n sân că nu se știe de unde apare nenea polițistu' (că ăștia-s sămânță bună, răsar și din asfalt...). Dar prin oraș, unde circulația e cum e, drumurile așișderea, nu-mi permit (financiar și „actual” adică d.p.d.v. al actului, al permisului de conducere) să trec peste linia continuă, ca să nu mai vorbesc despre întors în intersecție.

Nu vreau să fiu greșit înțeles. Nu sunt pieton sau șofer model. Mai trec strada și aiurea dacă trecerea e departe sau mă grăbesc. Dar mă uit în toate părțile să nu încurc vreo mașină și să nu apară vreun polițist (că nu mai scap cu o palmă sau 30 de „treceri”). Nu respect în totalitate regulile de circulație nici ca șofer. Mai trec cu 80-90 km/h prin Costești în drum spre Iași, la „Stop” opresc doar dacă trebuie neapărat (în rest îl consider doar „Cedează trecerea”, șoferii știu diferența între obligațiile care-ți revin la întâlnirea celor două indicatoare), mai depășesc linia continuă, mai trag un claxon unde nu-i voie, mai trec pe lângă pietoni dacă sunt pe banda a doua, etc. Dar toate astea când se poate, când nu devin un măgar care mai mult încurcă circulația și un potențial ucigaș din culpă. 

Așa ca o observație personală întemeiată pe circa 14 ani de experiență ca șofer, cu aproape 100 000 km făcuți: în general încălcările grave ale codului rutier - și nu vorbesc aici de mereu reiterata viteză neadaptată/prea mare ca principala cauză a morților de pe șosele - sunt făcute de șoferi tineri/începători care au impresia că bucățica aia de plastic, odată obținută, te transformă instantaneu în vajnicul urmaș al lui Raikonnen sau Schumacher. Apropo, Schumacher a fost prins o singură dată că a depășit viteza legală ca șofer cu mașină personală.

La urma urmei, viața chiar are prioritate, așa cum scrie pe panourile alea galbene de pe marginea drumului. Atât pentru pietoni, cât și pentru șoferi. Problema cea mai mare este cum să-i faci să înțeleagă asta. 

Sper că m-am făcut bine înțeles.